Spațiile de Fază ale lui Francisco Seirul.lo

Un mod diferit de a privi jocul de fotbal

Zilele trecute am terminat de studiat cartea „Spațiile de fază – Cum a schimbat Seirul.lo tactica pentru totdeauna”, scrisă de Agustin Peraita Serra (editura MCSports, Spania, 2020).

Pentru cei care nu cunosc, Francisco Seirul.lo este o somitate în ceea ce privește antrenamentul în sporturile de echipă, unul dintre cei care au revoluționat domeniul, îndepărtându-l de metodele tradiționale, împrumutate din atletism sau din sporturi individuale. Din anii ’80 activitatea sa profesională se leagă de clubul FC Barcelona, la început de echipa de handbal, apoi, din 1994, de echipa de fotbal, unde a activat ca preparator fizic până în 2014. Din 2014 este coordonator al departamentului metodologic din cadrul clubului.

Cunosc destul de bine concepția lui Francisco Seirul.lo cu privire la formarea jucătorilor, pe care a numit-o Antrenament Structurat (am studiat-o când am urmat cursul online Barca Coach Academy), precum și modelul său de periodizare a antrenamentului în sporturi de echipă, numit Microciclu Structurat (întâlnit prima dată în cartea lui Albert Roca, fost preparator fizic la FC Barcelona în mandatul lui Frank Rijkaard, care poate fi descărcată gratis de pe site-ul autorului).

Cu toate acestea, nu aveam cunoștință de teoria Spațiilor de Fază.

Spațiile de Fază reprezintă un mod diferit de a privi jocul de fotbal. Și nu e o poveste, o filozofie, ci un model concret, cu concepte bine definite.

Fiind un articol destul de lung, am introdus un „cuprins”:

• Moduri diferite de a înțelege jocul de fotbal și antrenamentul
• Criteriile de conformare
• Tipurile de spațiu
• Avantajele
• Tipurile de comportament
• Fazele
• Antrenamentul bazat pe teoria Spațiilor de Fază

Moduri diferite de a înțelege jocul de fotbal și antrenamentul

Desigur, jocul de fotbal e unul singur, dar modul în care îl privim și îl înțelegem poate fi diferit. Și din acest mod de a-l înțelege decurge și modul de a-l pregăti (modul în care concepem antrenamentele). Așa cum spune și autorul cărții, modul în care concepe Seirul.lo lucrurile nu anulează nimic din ceea ce știam despre fotbal și despre tactică până acum. Pur și simplu privește lucrurile altfel.

În accepțiunea clasică a jocului echipele au un sistem de joc, alcătuit din linii (fundași, mijlocași, atacanți), jucătorii ocupând fiecare câte un post în sistemul tactic, având atribuite sarcini ofensive (faza de atac) și defensive (faza de apărare) în funcție de post și de sistem (și de stilul de joc al echipei). Apoi există câteva forme (sau tipuri) de atac (atacul pozițional, atacul direct/rapid, contraatacul) și de apărare (apărarea în zonă, apărarea om la om, pressing-ul). Aceste situații de joc se antrenează de obicei separat una de alta, de exemplu, în ceea ce privește atacul punându-se accentul pe acțiuni (scheme) prestabilite care se exersează prin repetare până când jucătorii și le însușesc.

Un al doilea mod de a privi jocul de fotbal este Periodizarea Tactică (a portughezului Vitor Frade, o altă somitate în domeniu). Spre deosebire de modelul clasic, în Periodizarea Tactică se pune accent pe indivizibilitatea și imprevizibilitatea jocului de fotbal. Conceptele din interpretarea clasică rămân valabile, dar apar altele care au mai mare importanță, mai ales în modul în care sunt concepute antrenamentele.

Indivizibilitatea jocului de fotbal scoate în evidență faptul că modul în care atacăm și cel în care ne apărăm sunt puternic interconectate, iar momentele în care se face trecerea între ele (când pierdem sau recâștigăm posesia) – tranzițiile, sunt determinante pentru succesul echipei. De asemenea, tot din indivizibilitatea jocului decurge și ideea că gestul tehnic nu are sens în afara jocului, în afara unui context tactic.

Cealaltă trăsătură, a imprevizibilității jocului, a „aleatoriului” prezent în joc, chiar a unicității fiecărei situații de joc (rezultate din lupta permanentă între cele două echipe), ne spune că acțiunile nu pot avea o desfășurarea prestabilită. Cu atât mai mult în ziua de astăzi, când echipele se pot studia unele pe altele, șansele ca acțiuni de atac de tip „șablon” să reușească sunt foarte mici. Esențial nu este ca jucătorii să cunoască schemele de atac, ci să identifice situațiile în care acestea pot avea succes.

Altfel spus, în Periodizarea Tactică abilitatea jucătorilor de a lua decizii corecte este esențială și este în centrul procesului de antrenament. (De fapt, întreg ciclul: informare, analiză, decizie, execuție.) Cum jocul nu poate fi bazat pe scheme prestabilite, ceea ce li se oferă jucătorilor sunt principii de joc, specifice echipei respective. În funcție de aceste principii, care diferă în funcție de situațiile de joc (de exemplu principii pentru începerea jocului de la portar ori pentru crearea situațiilor de gol, respectiv pentru blocarea construcției adverse de la portar ori pentru blocarea creării oportunităților de gol), jucătorii interpretează situațiile de joc și iau decizii. Iar aceste principii de joc sunt ierarhizate, ținând cont și de indivizibilitatea jocului, așa încât să alcătuiască un întreg, numit Model de Joc.

Spațiile de Fază ale lui Seirul.lo diferă atât de accepțiunea clasică cât și de Periodizarea Tactică. Spațiile de Fază reprezintă o concepție care, de sine-stătătoare, poate fi baza procesului de antrenament în fotbal, cu toate că ea nu vorbește de sisteme de joc, de linii de jucători, de posturi în teren ori de sarcini pe post, tot așa cum nu vorbește nici de principii de joc.

O mică paranteză acum despre terminologie. Atât Francisco Seirul.lo, cât și Vitor Frade, folosesc termeni diferiți de cei cu care suntem obișnuiți. Acest lucru, deși poate îngreuna la început înțelegerea lucrurilor, nu este întâmplător și are ca scop tocmai înțelegerea cât mai corectă a teoriilor lor. Ei se feresc să împrumute termeni existenți în teoria clasică a antrenamentului pentru că acești termeni vin încărcați de un înțeles existent anterior. Alteori pur și simplu folosesc termeni noi pentru că descriu concepte noi.

Notă: întrucât nu am întâlnit conceptele prezentate în acest articol în nici un material în limba română, am tradus termenii așa cum am considerat eu mai potrivit.

Modelul Spațiilor de Fază cuprinde următoarele concepte:

• Criteriile de conformare
• Tipurile de spațiu
• Avantajele
• Tipurile de comportament
• Fazele

Voi face o prezentare succintă a acestor concepte. Nu mi-am propus în acest articol să intru în toate detaliile – mi-ar fi imposibil, ar însemna să reproduc aici întreaga carte.

La final discut cum interacționează aceste concepte între ele și cum influențează teoria Spațiilor de Fază antrenamentul în fotbal.

Criteriile de conformare

Teoria Spațiilor de Fază pornește din dorința de a interpreta ceea ce se întâmplă în joc, ținând cont de complexitatea jocului. Fiecare situație din joc este diferită. Jocul este o înșiruire de situații care decurg, într-un amestec de previzibil cu imprevizibil, una după cealaltă.

Conform acestei teorii, sunt 6 criterii de care trebuie să ținem cont pentru a înțelege o situație de joc. Ele sunt numite criterii de conformare și sunt următoarele:

• Locul unde se află mingea
• Poziția în teren a jucătorilor
• Orientarea corporală a jucătorilor
• Traiectoriile jucătorilor și a mingii (direcția și viteza)
• Individualitatea jucătorilor (caracteristicile lor)
• Grupurile de rezonanță empatică

Primele 5 dintre ele sunt de la sine înțelese. Al șaselea criteriu, grupurile de rezonanță empatică, face referire la relațiile care pot să existe între anumiți jucători. Poate cel mai bun exemplu din carte fiind relația dintre Jordi Alba și Messi. (Ca o observație personală, pentru mine identificarea și potențarea prin antrenament a acestor grupuri de rezonanță empatică ar trebui să fie unul dintre obiectivele procesului de pregătire.)

Aceste 6 „crierii de conformare” descriu în totalitate orice situație de joc, însă în practică nu ne ajută prea mult pentru că nu scad din complexitatea fenomenului, nu îl simplifică (ceea ce face, de exemplu, noțiunea de sistem de joc: codificăm mai ușor informația atribuind fiecărui jucător o poziție în sistemul de joc).

Celelalte 4 concepte (Tipurile de spațiu, Avantajele, Tipurile de comportament și Fazele) au tocmai acest rol, de a ne ajuta să interpretăm orice moment al jocului, din perspectiva Spațiilor de Fază.

Tipurile de spațiu

Primul tip este Spațiul (sau Zona) de Intervenție. Acesta este spațiul în care se află jucătorul în posesia mingii și alți eventuali jucători care pot interveni la minge.

Al doilea tip este Spațiul (sau Zona) de Ajutor Reciproc, în care se află jucătorii care pot participa la joc (intra în combinație) direct, într-un timp relativ scurt, sau care pot chiar, prin deplasare rapidă, să intre în Spațiul de Intervenție.

Al treilea tip de spațiu este Spațiul (sau Zona) de Cooperare, care cuprinde jucătorii mai îndepărtați de zona mingii, care nu pot intra direct în relație cu jucătorul în posesie, fără ca spațiul de fază să se modifice considerabil. Dacă distanța între un jucător și jucătorul în posesie este mare, chiar dacă jucătorul în posesie poate transmite direct mingea acelui jucător, cât timp mingea străbate distanța, toți jucătorii au timp să se deplaseze, așa încât atunci când noul jucător intră în posesie, vorbim deja de un nou Spațiu de Fază.

Ele sunt numite „tipuri de spațiu” și nu „spații” pentru că diferă de la o situație de joc la alta (de la un spațiu de fază la altul), în funcție de poziția mingii.

În imaginea de mai jos, preluată din carte, se văd delimitate cele 3 tipuri de spațiu: cercul cel mai mic reprezintă Zona de Intervenție; următorul oval, un pic mai mare, reprezintă Zona de Ajutor Reciproc; în fine, restul spațiului este Zona de Cooperare, care este împărțită în 3, fiind delimitate zonele cele mai apropiate de cele două porți.

Avantajele

Conform teoriei Spațiilor de Fază, în fotbal, pot exista următoarele tipuri de avantaje (respectiv dezavantaje):

• Numeric
• Pozițional
• Calitativ
• Dinamic
• Socio-afectiv

Avantajul numeric este de la sine înțeles: când într-un anumit spațiu o echipă are unul sau mai mulți jucători în plus față de echipa adversă.

Interpretarea avantajului pozițional diferă în funcție de tipul de spațiu. În Spațiul de Intervenție, jucătorul în posesie are avantaj pozițional dacă se situează între adversar și minge, cu fața spre poarta opusă. Jucătorul în posesie este în dezavantaj pozițional dacă este orientat cu fața spre propria poartă și nu se poate întoarce. Dacă cei doi jucători se află față în față cu mingea între ei, niciunul dintre ei nu are un avantaj pozițional (poate în schimb avea un avantaj calitativ sau unul dinamic). În celelalte spații, avantajul (respectiv dezavantajul) pozițional sunt definite altfel, de exemplu, este în avantaj pozițional în zona de Ajutor Reciproc jucătorul echipei aflate în posesie, dacă este într-o poziție în care poate prin preluare să se interpună între minge și adversar, fiind cu fața spre poarta opusă.

Avantajul calitativ face referire la calitățile individuale ale jucătorilor. Și acesta este un tip de avantaj de la sine înțeles.

Avantajul dinamic se referă la avantajul provenit din traiectoriile și vitezele de deplasare ale jucătorilor. De exemplu, în principiu, un jucător în posesie aflat în mișcare, este în avantaj dinamic față de un adversar static.

Avantajul socio-afectiv face referire la grupurile de rezonanță empatică, pe care le-am menționat anterior. În anumite situații, deși există un echilibru numeric, pozițional, dinamic și calitativ, o echipă poate avea un avantaj datorită conlucrării mai bune dintre jucătorii ei. Acest lucru se poate atât din punct de vedere ofensiv, cât și defensiv.

Tipurile de comportament

Așa cum am spus și la început, în teoria Spațiilor de Fază nu există noțiunea de sistem de joc sau linii de apărare, mijloc ori atac.

Dispunerea jucătorilor în teren este împărțită în „structuri” care îndeplinesc anumite roluri (tipuri de comportament), fiecare jucător putând schimba rolul (tipul de comportament), respectiv structura, de la o situație de joc la alta.

Pentru echipa care are mingea, există următoarele tipuri de comportament:

• Sprijin de siguranță
• Sprijin de continuitate
• Sprijin de progresie
• Sprijin de depășire
• Sprijin de desprindere
• Sprijin de fixare

În imaginea de mai jos vedem un spațiu de fază cu mingea aflată în posesia numărului 3 de la echipa în gri deschis.

Tipurile de comportament ale jucătorilor în posesie sunt după cum urmează: portarul oferă sprijin de siguranță, numărul 4 oferă sprijin de continuitate, jucătorii 2, 5, 6 și 8 oferă sprijin de progresie, numărul 10 oferă sprijin de depășire, 9 și 11 oferă sprijin de fixare, iar numărul 7 oferă sprijin de desprindere.

Aceste comportamente sunt valabile pentru acest spațiu, ele schimbându-se dacă jucătorii își schimbă locul în teren. De exemplu, dacă numărul 9 „vine la primit”, el își asumă un comportament de sprijin de depășire, iar dacă „cere mingea în adâncime”, plecând în viteză, comportamentul său devine de sprijin de desprindere. Dacă numărul 6 ar coborî între fundașii centrali, el ar oferi un sprijin de continuitate. La fel, dacă numărul 8 ar cere mingea în spatele numărului 10, ar oferi un sprijin de depășire.

Pentru echipa care nu are mingea, există următoarele tipuri de comportament:

• Comportament de pressing (sau presiune)
• Comportament de împiedicare a progresiei
• Comportament de protejare a zonei de finalizare
• Comportament de descurajare

În imaginea de mai sus vedem un spațiu de fază cu mingea aflată în posesia numărului 11 de la echipa în gri deschis.

Pentru echipa în negru sunt marcate următoarele structuri: portarul și jucătorii 2, 3, 4 și 5 au un comportament de protejare a zonei de finalizare (alcătuiesc o structură), jucătorii 6, 8 și 10 au un comportament de împiedicare a progresiei, jucătorii 7 și 9 au un comportament de pressing, iar numărul 11 are un comportament de descurajare.

La fel ca în cazul comportamentelor pentru echipa în posesie, și aceste comportamente depind de spațiul de fază și nu sunt atribute permanente ale jucătorilor. De exemplu, dacă numărul 10 ar fi depășit prin dribling și numărul 2 ar ieși în întâmpinarea adversarului cu mingea, atunci jucătorul negru cu numărul 2 ar trece din structura de protejare a spațiului de finalizare (care ar fi atunci formată din 3 jucători și un portar) în structura de împiedicare a progresiei. Alt exemplu: numărul 7 și 9 pot asuma comportament de pressing, dacă încearcă activ să recupereze mingea, sau pot avea un comportament de împiedicare a progresiei ori de descurajare.

Aceste tipuri de comportament, în posesie, respectiv, fără posesie, se definesc „în oglindă”. Din punct de vedere al echipei care nu are mingea, sunt 3 structuri defensive: protejarea zonei de finalizare, împiedicarea progresiei și cea de pressing. Al patrulea comportament, cel de descurajare, face referire la jucătorii care nu participă activ la faza de apărare, dar descurajează atacul advers, rămânând într-o poziție avansată, ca posibilă soluție după o eventuală recuperare a mingii.

Comportamentele de atac depind de cele 3 structuri ale echipei fără minge: continuitate oferă jucătorii dinaintea structurii de pressing, siguranță cei din spatele lor, progresie cei dintre structura de pressing și cea de împiedicare a progresiei, depășire cei dintre structura de împiedicare a progresiei și cea de protejare a zonei de finalizare, iar fixare și desprindere jucătorii care „fixează” structura de protejare a zonei de finalizare, respectiv cei care pot primi mingea în spatele acestei structuri (dacă scoatem din discuție portarul).

Fazele

Fazele pentru momentul în care echipa are mingea sunt următoarele:

• Inițierea jocului
• Dispunere pozițională
• Finalizare

Fazele pentru momentul în care echipa nu are mingea sunt următoarele:

• Protejarea zonei de finalizare
• Împiedicarea progresiei
• Pressing

Faza în care se află echipa fără minge este determinată de faza în care se află echipa care are mingea, ele fiind „în oglindă”.

Faza în care se află echipa în posesie este determinată de poziția mingii raportat la structurile echipei fără minge. În fața structurii de pressing: inițierea jocului. Între o posibilă structură de pressing și structura de împiedicare a progresiei: dispunere pozițională. Între structura de împiedicare a progresiei și cea de protejare a zonei de finalizare, sau în spatele structurii de protejare a zonei de finalizare (exceptând portarul): finalizare.

Aceste faze ale jocului nu sunt asociate unor zone de teren, cum este în accepțiunea clasică, în care vorbim de prima treime a terenului ca zonă de inițiere a atacurilor. De exemplu, conform teoriei Spațiilor de Fază, se poate vorbi de inițierea jocului chiar dacă mingea este în jumătatea de teren adversă, dacă echipa fără minge este cu toți jucătorii „sub minge”.

Mai jos o reprezentare grafică a acestor faze:

Schema este în limba spaniolă, fiind preluată din carte. În stânga avem „primim gol” (recibir gol), iar în dreapta „dăm gol” (hacer gol). Pe semicercul de sus, de la stânga la dreapta, sunt cele 3 faze ale echipei în posesie: inițierea jocului (iniciacion del juego), dispunere pozițională (disposicion posicional) și finalizare (finalizacion). Pe semicercul de jos, de la dreapta la stânga, sunt cele 3 faze ale echipei fără minge: pressing (presion), împiedicare (contencion), protejarea zonei de finalizare (proteccion de la zona de finalizacion).

Se observă pe desen că atât între fazele în posesie, cât și între cele fără minge, există și niște subfaze. Acestea sunt:

• Confort: subfază aferentă trecerii din faza de inițiere în cea de dispunere pozițională. În această subfază jucătorii se reașează pentru faza de dispunere pozițională.
• Depășire: subfază aferentă trecerii din faza de dispunere pozițională în cea de finalizare. În această subfază jucătorii se reașează pentru faza de finalizare. De exemplu, jucători din structura de progresie pot avansa.
• Temporizare: subfază aferentă trecerii din faza de pressing în faza de împiedicare a progresiei. Rolul ei este de a câștiga timp pentru ca jucătorii să se așeze pe poziții optime pentru împiedicare progresiei.
• Retragere: subfaza aferentă trecerii din faza de împiedicare a progresiei la cea de protejare a zonei de finalizare. Jucătorii se repoziționează pentru protejarea zonei de finalizare.

De notat că jocul de fotbal este o înșiruire, cu un anumit grad de întâmplător, de faze de joc. Ceea ce în înțelegerea clasică reprezintă o tranziție, în teoria Spațiilor de Fază reprezintă trecerea dintr-o fază în alta. În opinia mea, din acest punct de vedere, teoria Spațiilor de Fază surprinde mai bine realitatea jocului decât concepția tactică clasică, întrucât spunând doar că trecem din atac în apărare nu dăm detalii despre situația respectivă, în timp în teoria Spațiilor de Fază menționăm de la ce fază de joc în posesie la ce fază a jocului fără minge trecem. Exemple: de la inițierea jocului la protejarea zonei de finalizare; de la dispunere pozițională la pressing, etc..

Cât despre formele de atac și de apărare, ele pot fi asociate cu zona în care echipa petrece mai mult timp. De exemplu, în atac, un atac pozițional ar fi unul cu accent pe faza de inițiere și pe cea de dispunere pozițională. Respectiv, un atac rapid/direct este cel în care se trece repede în faza de finalizare.

O notă și despre relația dintre faze și tipurile de comportament. Faza influențează tipurile de comportament. De exemplu comportamentul structurii de apărare a zonei de finalizare este diferit dacă echipa se află în faza de pressing, de împiedicare a progresiei sau de apărare a zonei de finalizare.

Scopul echipei în posesie este de a ajunge în faza de finalizare și de a marca gol. Scopul echipei care nu are posesie este de a recupera posesia, sau, dacă nu reușește acest lucru, de a „împinge” echipa adversă într-o fază anterioară de atac (din faza de finalizare în cea de dispunere pozițională sau de inițiere, respectiv din cea de dispunere pozițională în cea de inițiere).

Antrenamentul bazat pe teoria Spațiilor de Fază

Cum decurge procesul de antrenament aferent acestui mod de înțelegere a jocului?

În primul rând antrenorul stabilește ce dorește să îmbunătățească cu privire la echipă sau la jucători.

Este un anumit tip de avantaj pe care jucătorii nu știu să îl creeze sau nu reușesc să îl identifice și să îl folosească?

Este o anumită fază a jocului? Mai exact o anumită structură într-o anumită fază a jocului? Cu privire la funcționarea în ce tip de spațiu? În zona de intervenție? În zona de ajutor reciproc? Etc.

Sau poate vrem să antrenăm trecerea dintr-o anumită fază în alta.

Toate aceste aspecte se întrepătrund, descriind un spațiu de fază (întreg sau doar o parte dintre structuri/tipuri de spații), iar rolul antrenorului este să recreeze acele situații în antrenament, așa încât jucătorii să le poată experimenta (trăi) în mod repetat.

În funcție de obiectivul ales (descris prin răspunsul la astfel de întrebări), antrenorul încearcă să construiască o formă de joc care să adreseze situația respectivă (spațiul de fază).

Dau mai jos două exemple din carte.

Mai întâi un joc pentru faza de dispunere pozițională, cu scopul de a duce mingea la jucătorii cu comportament de depășire, fixare sau desprindere (adică de a trece în faza de finalizare).

Jocul de mai sus, un 6v6 plus portari. Se joacă cu offside. Terenul este împărțit în 3 zone. Regula care determină faza în care ne aflăm este următoarea: echipa care nu are posesia nu are voie să recupereze mingea în treimea adversă (are voie doar în treimea neutră sau în cea proprie).

Prin introducerea acestei reguli, este exclusă din exercițiu faza de inițiere a jocului, pentru că adversarii nu au voie să se afle în faza de pressing.

Al doilea exemplu este un joc pentru situația de finalizare.

Un joc de 4 contra 4 plus portari și plus un jucător neutru, care joacă pentru echipa în posesie și care are rol de mijlocaș. Se joacă cu offside.

Faptul că se joacă la poartă și echipa care nu are mingea are doar 4 jucători se aseamănă situațiilor din joc când structurile de pressing și cea de împiedicare a progresiei au fost depășite.

Un lucru pe care îl au în comun Periodizarea Tactică și Teoria Spațiilor de Fază este că ambele susțin ideea că esența antrenamentului în sporturile de echipă trebuie să fie sub formă de joc, dar nu prin simpla practicare a jocului, ci prin găsirea unor forme modificate de joc care să creeze cadrul pentru a antrena „țintit” anumite comportamente dorite. Preocuparea pentru astfel de forme de joc și accentul pus pe ele în antrenament lipsește în concepția clasică, în care jocul în sine este folosit mai mult ca mod de punere în practică a ceea ce s-a învățat în celelalte părți de antrenament, ori ca mod de evaluare a învățării, ori doar pentru a da și un pic de plăcere în antrenament jucătorilor.

În opinia mea Teoria Spațiilor de Fază nu trebuie înțeleasă în contradicție cu concepția clasică sau cu Periodizarea Tactică, ci ca o perspectivă distinctă care vine în completarea celorlalte două și îmbogățește modul în care jocul de fotbal poate fi privit, înțeles, abordat și antrenat.